Luna a fost întotdeauna mult observată și admirată de noi oamenii. Nu este de mirare că am fost să o vizităm de câteva ori și am studiat-o atât de mult. Aici, la Mega Curios, satelitul natural al Pământului își face simțită întotdeauna prezența, ca în articolul în care prezentăm o imagine NASA care arată partea întunecată a Lunii.

Ei bine, o publicație KnowledgeNuts dezvăluie că latura pe care o cunoaștem drept „cea mai apropiată” poate fi mai întunecată decât așa-numita „latură întunecată a lunii”. Adevărul este că până la nava spațială sovietică Luna 3 și misiunile Apollo au dezvăluit cealaltă parte a satelitului nostru natural, care nu conține „mările lunare”, responsabile pentru petele întunecate de pe suprafața stelei, nu știam nimic despre parte care nu se confruntă cu noi.

Fotografie din misiunea Apollo 11, prima care a dus omul pe lună

Da, este important să ne amintim că, de aici, pe Pământ, vedem doar o parte a Lunii, deoarece rotația are loc la aceeași viteză cu cât orbitează planeta și păstrează aceeași parte a suprafeței orientate aici. Din moment ce satelitul natural orbitează și pe soare, adevărul este că partea pe care nu o vedem nu este nici mai lumină, nici mai întunecată decât cea cu care se confruntă pământul. Înainte s-a crezut că luminozitatea proprie a pământului a făcut ca partea apropiată să fie mai luminoasă decât partea întunecată a lunii, ceea ce nu este cazul.

Cu toate acestea, mările lunare, care sunt formate din pietre de lavă bazaltică care provin din erupții vulcanice din trecut și provoacă pete întunecate pe suprafața stelei, acoperă aproximativ 30% din partea lunii care este cea mai apropiată de Pământ. Între timp, în partea „întunecată”, aceste zone marcate acoperă doar 2%. În această locație, suprafața lunară are un număr mult mai mare de cratere cauzate de impactul asteroizilor.

Ce încurcă oamenii de știință

Diferența dintre cantitatea de mări și cratere între părți este întrebarea care provoacă cea mai mare îndoială la oamenii de știință. Acest lucru se datorează faptului că inițial se credea că gravitația terestră proteja „partea aproape” de impactul asteroizilor și cometelor, în timp ce cea mai îndepărtată nu. Cu toate acestea, conform calculelor matematice, doar 1% din aceste corpuri care ne-ar ajunge pe față sunt blocate de planetă.

Teoria a fost deoparte, deoarece s-a constatat că distanța de la Pământ la Lună este de 40 de ori mai mare decât planeta, deoarece există suficient spațiu pentru ca aceste corpuri să fie plasate între cele două. Apoi au apărut altele, iar una dintre cele mai puternice este că satelitul ar fi alungit, ceea ce înseamnă că lungimea este mai mare decât lățimea. Astfel, partea cea mai apropiată are o crustă considerabil mai subțire decât cealaltă.

Odată cu impactul rocilor pe cea mai îndepărtată parte a planetei, crusta rezistentă formează doar cratere. Pe partea mai subțire, șocurile provoacă deschideri și fisuri care provoacă erupții de lavă bazaltică, provocând astfel un număr mai mare de pete întunecate.

Care este, în opinia dumneavoastră, teoria care explică cel mai bine formarea lunii? Comentați pe Mega Curious Forum